de ce da durerii de acum, si nu celei viitoare....

Nu are rost sa rascolesc prea tare subiectul, deoarece contine o cantitate mult prea dureroasa de chestiuni care ma privesc personal.

Oricat de tare mi-as dori sa evit suferinta proprie, aceasta nu are nimic de a face cu autoflagelarea - ar insemna sa simt ceva placere si satisfactie in ea considerand-o ca purificatoare - si a altora pe care ii iubesc intr-un stil propriu, uneori greu de definit, realizez ca suferinta asta pe care o uram cu totii este necesara.

Deciziile noastre inevitabil aduc suferinta noastra in prim plan, si odata cu ele efectele colaterale. Deciziile noastre nu sunt doar ale noastre. Indiferent de decizia pe care ai luat-o la un moment dat, odata cu ea implici in caruselul acesteia pe toti aceia pe care i-ai avut apropae de sufletul tau pentru o vreme. Este o lectie pe care am invatat-o cu greu.

E ca si durerea de masele. Greu de suportat in sine. Amani luarea unei decizii care sa iti schimbe starea. Dar inevitabilul bate la usa. Stii bine ca doar intalnirea cu stomatologul te va salva de ea indiferent cat de tare ar durea decizia de a pune mana pe telefon, a-ti face programarea, apoi curajul de a o respecta. Mai bine sa te doara maine, decat sa iti fie fatal tie si celor pe care ii iubesti ceva mai tarziu.

Am avut placerea de a viziona astazi intr-un ambient placut un film intitulat in limbajul holiwoodian, Righteous Kills. Este un film despre decizii care mutileaza viitorul propriu si nu numai. Un alt film demential care ii aduce in prim plan pe Pacino si De Niro fata in fata. Apropo.... ma minunam redescoperin acea veche zicala potrivit careia talentul nu are varsta... au imbatranit frumos baietii astia doi, si nu inceteaza a ne incanta cu stilul lor aparte. Cine spunea ca batranetea e urata? O astept cu drag, gandindu-ma cu optimism la felul placut in care voi putea privi inapoi si evalua viata din perspectiva aceluia care stie ca nu mai are prea multe zile de trait, dar care este implinit in cele mai mici detalii de frumusetea vietii traite, cu ale ei bune si mai putin bune.

Sa revin. Filmul are ca intriga decizia unuia dintre cei doi detectivi care formeaza o echipa excelenta de investigatori, de a introduce la locul faptei o proba in defavoarea celui ce aparent era vinovat de o crima. Una dintre acele crime hidoase ce are de a face cu uciderea unui copil de patru ani, de catre un om considarat adult.

Momentul introducerii respectivei probe, este surprins de celalalt partener care consimte actul justitiar. Acesta insa in acel moment isi pierde credinta. Si incepe a ucide in acelasi fel justitiar orice personaj care are legatura cu lumea aceea urata pe care cei mai multi dintre noi refuza sa constientizeze ca exista dincolo de zidurile confortabile ale caminelor noastre. E mai simplu uneori sa scurtcircuitezi procesul acela anevoios de a investiga, descoperi indicii, acuza, retine,si in cele din urma a lasa totul in mainile unei justitii perfectibile.

Este un film excelent..... imi pare rau ca v-am stricat oarecum placerea de a-l descoperi voi insiva in cele mai intime detalii, dar are o puternica semnificatie vis-avis de ceeace consider ca este important sa scriu in aceasta seara.

Exista momente in care consimtim sa parcurgem etape in viata noastra alaturi de oameni pe care Manole ii aseaza in stilu-I unic in viata noastra. Momente care ne schimba viata. Scanteieri de har pe care le vom savura retraindu-le pentru multa vreme. Intrebarea este in ce directie ne indreapta momentele cu pricina? Spre ceeace este drept? Spre ceeace este corect? Spre ceeace reprezinta binele nostru etern? Spre adevar? In ce maniera aceste momente cheie, definitorii pentru vietile noastre nu ne vor costa integritatea noastra, linistea sufleteasca, avutul nostru cel mai de pret, -constiinta impacata ? Adeseori nu reusim sa citim ca unele dintre ele ne transforma in caricaturi hidoase a ceeace ar fi trebuit sa devenim. Uneori nu ne mai putem suporta privirile in propriile oglinzi care reflecta nimic altceva decat un mare gol asezat intre noi si noi insine.

Anumite experiente sunt menite spre a ne imbogati. Majoritatea experientelor din viata mea m-au imbogatit. Altele insa au asezat umbre de sminteala pe fruntea si pe inima mea. Nu le-am priceput nici rolul, nici nu am avut capacitatea de a le stopa inainte de a atinge panzele cele albe. Am regretat din adancul sufletului faptul ca nu am fost in stare sa ma opresc la momentul oportun, care sa ma fi ajutat sa previn dezastrele de proportii pe care le-am trait. Nimeni nu spune ca si cele mai crude experiente din viata sunt frumoase, dar uneori intelepciunea rezida in a refuza tendinta accelarata de a-ti repeta falimentele si erorile.

Am o mare pasiune pentru ceeace este unic, frumos, si mai ales impotriva ratiunii. Sa lupt impotriva oricarei deznadejdi si sa fiu in stare sa ma consum in procesul acesta de a crea ceva deosebit, ce este mult prea greu de perceput pentru mintile prea ades inguste ale semenilor mei, dar suficient de important pentru sufletul meu. Pasiunea aceasta a reinviat undeva in apropierea jumatatii lunii August, cand te-am intalnit. O credeam de mult pierduta undeva in hatisul acela dens al evenimentelor trecute din viata. A reinviat asemenea celebrei pasari din cenusa, fum si scrum.

In nebunia mea de moment am avut senzatia ca reincep sa redescopar amorurile fierbinti demult visate prin mansarde reci cu mobila veche intre munti undeva in nopti infrigurate. Dar am inteles ca am trait momentele acelea la intensitate maxima cu perspectiva de a nu a avea niciodata acees la plenitudinea unei relatii sanatoase, asa cum orice barbat si orice femeie din lumea aceasta merita sa traiasca. Nemijlocit, impartasind tandrete, mirosuri, fluide si suflet.

Perspectiva aceasta aveam sa o descopar odata cu trecerea vremii, odata cu accentuarea lacrimilor binefacatoare venite din ceruri, a unei capitale europene aglomerate, cernita de vremuri mohorate, de gri si sentimente bacoviene, odata cu accentuarea zbuciumului inimilor si a sentimentelor trecute cu vederea pentru ceva vreme. Acel "o sa fie bine" a incetat sa mai existe in viziunea a doi oameni asemenea unui castel de nisip nefericit pozitionat in imediata vecinatate a marii, a capriciilor si valurile ei inspumate.

Uneori ai pentru ce sa lupti. Alteori ai pentru cine. Eu am avut pentru cine, dar nu am fost foarte convins ca am si pentru ce. Sau ca "ce-ul" cu pricina era ceeace visasem sa am langa "cine". Asta m-a determinat sa renunt la decizii pe care le-am crezut pe deplin ingropate in eternitate si de neatins. Mea Culpa. De aceea am renuntat la ce, riscand sa pierd si pe cine. Am evitat ghilimelele cu sopul de a va provoca sa recititi pasajul de mai sus. La cine nu pot renunta. Cine este mult prea adanc infiripat in mine, dar nu imi va apartine in intregime niciodata. Si ca orice jucator care se respecta, am ales sa joc acel fatidic totul sau nimic. In schimbul lacrimilor, suferintei de caine, a fericirii de moment.

Daca a fost vreo intrebare care sa imi inunde mintea in ultima vreme, atunci aceea seaca si de nestavilit "INCOTRO?"

Si este intrebarea care trebuie sa ne anime de fiecare data cand suntem pe punctul de a lua o decizie. Uneori suntem pusi in situatia de a regreta alegerile facute. N-aveam de unde sa stim daca acel ce avea sa fie triumfal si naucitor de fericit. Dar atunci cand iei decizii, iti asumi acel inevitabil risc de a pierde ceva, ceva ceeace poate ai cautat toata viata. Nimic nu este intamplator, de aceea detaliile procesului in luarea deciziilor sunt hotaratoare. E important sa le citesti la rece. Si sa tai in carne vie daca ele nu sunt favorabile. Simptomele contextului au inceput sa atraga dupa sine indepartare, indepartare, si iarasi indepartare. Orice perspectiva a apropierii s-a naruit odata cu sunetul neastamparat al telefonului.

Perspectiva unei relatii prin intermediul net-ului, al sms-urilor, al telefoanelor ma epuizeaza. Ma intreb cum de recurg oamenii la cyber-sex? O relatie nu poate fi privata de apropiere. Nu se poate consuma intre doua aparate prin intermediul carora doi oameni, indiferent cat de seriosi in privinta entimentelor lor, comunica si isi cunosc bunele si relele. O decizie ca aceasta este greu de luat, din pricina acelei tiranii a sentimentelor. Uneori prietene fidele, alteori dusmanoase si razbunatoare. Nu sentimentul conteaza intotdeauna. Conteaza fructul lui. Conteaza dimensiunea a ceeace ele alimenteaza si creaza.

Nu pot sa neg ca imi e greu sa le ignor acum. Dar e mai bine astfel, avand in vedere ca in lumea asta n-am ramas doar noi. Este un prunc si este tatal sau.

Citeam undeva ca indiferent daca dragostea aduce uneori instrainare, insingurare si suferinta, ea isi merita pretul platit pana la ultimul banut. Si poate ca asta aduce o nota tonifianta in tot acest post in care imi vars amarul.

Manole continua sa ferece usi in calea a ceeace uneori eu consider ca ma face cu adevarat fericit. Si o face cu incapatanare. Vei spune probabil ca mi le trantesc singur in nas. Asta doar daca as intelege ca-mi croiesc singur drumul, si ca nimeni nu mai este dincolo e mine care sa guverneze. Asta daca m-as considera creator si nu creatura. Am obosit certandu-ma cu Manole. Iar ultima data cand am facut-o am avut de tras niste ani grei. Probabil ca asta este cea mai mare diferenta intre noi, in ciuda tutror celorlalte lucruri care nu vor inceta sa ne lege. Faptul ca cineva face jocurile pana intr-un anumit punct. Iar de acolo potrivit principiilor Sale ne da posibilitatea sa alegem.

Spunea cineva ca viata este o scena, noi suntem actorii, iar Manole este maestrul regizor. Cred ca ne-am incurcat rolurile in toata istoria asta deosebit de frumoasa pe care am trait-o in tot acest rastimp.

Daca nu ar mai fi cineva atent implicat in detaliile vietilor noastre, atunci optiunea ar fi ca El, Manole, sa nu fie un Dumnezeu personal, si nici macar unul Suveran. Ci Unul care ne lasa in voia mintilor noastre, sa facem tot ce ne place, tot ce ne dorim, tot ce ne trece prin cap intr-o zi torida de vara. In acest fel il percep pe Manole. In acest fel a ales sa mi se reveleze. Iar ascultarea de El face mai mult decat orice alta nebunie pe care noi o consideram sacrificiu.

Cu drag,

Dan Radu Paraschivescu